O poveste tristă, în tweet-uri, care mă pune pe gânduri

Ne invadează grijile de la primul snooze al dimineților, urmând ca pe parcursul zilei să instaureze în noi un regim totalitar în care frustrarile și supărările fac defilări pe marile bulevarde ale minții.

Dacă legăm pe un fir de gută toate nopțile albe în care stăm cu ochii în tavan, gândindu-ne cum să facem să ne îndeplinim visurile, obținem un șir infinit de torturi sufletești.

Uneori nici serviciul nu ne mulțumește, nici relația, nici soarele, nici ploaia. Vrem altceva decât avem, vrem să vedem altceva pe geamul sufrageriei. Iar, dacă ajungem să facem altceva și schimbăm peisajul, ni se face dor de casă și de viața pe care o aveam. Probabil face parte dintr-un paradox uman să nu ne mulțumim cu ce avem, dar nici cu ce ne dorim.

Am dat astăzi peste un clip de YouTube în care o tipă a strâns câteva dintre tweet-urile unei fete care a murit de cancer cerebral. Numele fetei era Amanda, iar contul ei de Twitter @TrappedAtMyDesk. Până să primească telefonul de la cabinetul doctorului ei, prin care era invitată să vorbească despre rezultatele unor analize, viața ei expusă în tweet-uri era la fel ca a noastră: muncă, planuri de viitor, glume, dezamăgiri etc. După telefon, discuția cu doctorul și conștientizarea faptului că mai are trei luni de trăit, a încercat pe cât posibil să iasă cu capul sus din scena vieții. A reparat vechi certuri, a vizitat America de Sud, a făcut băi de zâmbete cu oameni noi.

Poate că, până la urmă, planurile pe termen lung nu-s atât de bune. Nu știu.

Aruncați un ochi pe clipul respectiv: