Definiţia momentului de glorie

În fiecare primăvară mama mea îşi goleşte balconul de flori şi le transportă la grădina din Voluntari, urmând ca pe la mijlocul toamnei să repete acţiunea, evident, în sens invers.

Este deja un ritual, pe care nimeni din familie nu îndrăzneşte să îl întrerupă, cu toate că un mişto la modul “iar cară mama boscheţii din punctul B în punctul V” ne mai scapă tuturor printre buze.

Toată postarea asta, nu o fac pentru a mă plânge că am fost prins astăzi şi pus la cărat ghivece sau că  Logănelul meu a fost transformat într-o adevărată grădină botanică ambulantă.

O fac ca să vă relatez un scurt moment în care mama mea a trăit o împlinire, moment în care a simţit că toată mişcarea asta de frunze, pe lângă un sens, are şi o logică.

Exact când ieşeam din scară cu ultima tranşă de boscheţi, un vecin care tocmai ce îşi parca maşina a ţâşnit spre noi, cu nişte ochi mari cât ghivecele pe care le ţineam cu greu în mână, şi a începtul să strige în gura mare:

“Vai, vaaaii ce flori frumoase aveţi doamnă! Ce faceţi cu bijuteriile astea ale naturii? Unde le duceţi? Şi eu mă chinui cu soţia mea să ţinem în casă câteva dar se tot usucă.”

Şi uite aşa a urmat o discuţie de vreo zece minute, în care mama mea s-a umflat în pene, a dat sfaturi botaniste, a vândut mici secrete-doar de ea ştiute, în fine… s-a simţit mult mai mândră de florile ei decât de mine în toţii anii în care am fost elev/student.

Închei acest articol cu câteva poze în care veţi vedea cum arată o “grădină botanică ambulantă“:

[nggallery id=5]