Alpinism protestatar

După alpinismul clasic (făcut din plăcere, relaxare și cu echipament ce costă o căciulă de bani) și cel utilitar (cel care ajută la curățarea geamurilor clădirilor de birouri, la punerea reclamelor pe panourile publicitare și la alte misiuni imposibile dar necesare pentru bunul curs al râului capitalist), fantoma unui alt tip de alpinism practicat în urmă cu mulți ani deasupra capeteler bucureștenilor, începe să bântuie cerul Capitalei: alpinismul protestatar.

Acum vreo cincisprezece ani de zile, când macaralele comuniste, încă nevândute organizat la fiare vechi, vegheau nostalgic asupra Bucureștiului, acest tip de alpinisim era la ordinea zilei. Nu era săptămână să nu apară vreun nene proaspăt concediat dintr-o fabrică vândută pe un cartuș de țigări, care să urle de pe macara că el se sinucide dacă nu vine presa, poliția și politicienii să îi asculte durerile.

Dacă pentru o perioadă apele s-am mai calmat iar singurul tip de alpinism de oraș, fără aprobare de la primărie, era cel în care se mai urca vreunul pe statuie/ bloc/ macara, doar ca să vadă un meci de fotbal fără să plătească bilet, să vadă vreo formație de rock străină în aceleași condiții sănătoase pentru buzunar sau ca să se bucure când se califică vreo echipă românească în vreo competiție străină, treaba cu cățăratul pe ceva pentru un protest la înălțime revine la modă.

#Revoluția2012 ni l-a prezentat pe tipul care stă cocoțat pe statuile de la Universitate și agită drapelul mai ceva ca pe o sticlă de Orangina iar televiziunile au avut grijă să ni-l prezinte ieri pe studentului la Arhitectură, care a ieșit pe macaraua de la TNB să se bronzeze și să-și etaleze “creionul cu care desenează schițe”, în timp ce urla din pieptul gol împotriva poluării și aglomerației bucureștene.

Două exemple de alpinism protestatar care chiar dacă nu se ridică la nivelul celor de acum cincisprezece ani, au sarcina grea de a resuscita acest nobil sport democratic.

sursă foto