Cum era să mă îndrăgostesc de vecinii de bloc

Azi dimineață, în drumul spre o întâlnire importantă la job, m-am trezit că aveam cămașa pătată de ceva albastru. Acu’.. fie niște extratereștri invizibili se țin de glume dubioase, fie balsamul de rufe vrea să iasă în evidență mai mult decât trebuie. Ideea e că am observat prea târziu, a trebuit să merg așa la întâlnire și să mă întorc acasă, să mă schimb, de abia după ce am terminat cu întâlnirea și cu toate tentativele de a ascunde cumva pata.

Ajung în fața blocului, trântesc mașina pe un loc de parcare cât mai în buza scării și a balconului apartamentului aflat la etajul 1, ies rachetă din mașină și intru navă spațială în casă. Schimb cămașa, trag motanul de coadă pentru că dormea prea bine, cuibărit aproape perfect în canapea, și dau să ies pe ușă.

Fix în acel moment în care eram cu clanța ușii într-o mână, cheile în cealaltă și cu ochii după motan să nu iasă afară, urechile îmi sunt mângâiate de o piesă rap franțuzească pe care credeam, până în momentul respectiv, că am drepturi exclusive de ascultare pe plaiurile mioritice.

Pur și simplu nu îmi venea să cred că exista un vecin în blocul cu 12 apartamente, care să asculte bijuteria aia de piesă. M-am oprit în loc, în speranța că o să identific cumva apartamentul din care se auzea. Până și motanul se uita dubios la mine, neînțelegând de ce am stopat ritualul de-a “stăpânul și pisica” pe care îl prestăm zilnic.

Momentul de liniște și respiro mi-a dezvăluit că piesa se auzea de undeva din afara blocului. Informație care mi-a dat impulsul să mă reped la geam, să identific sursa magiei. După o scanare scurtă, crudul adevăr m-a adus cu picioarele pe pământ. Muzica se auzea din mașina mea, pe care am lăsat-o, în stil georgebecalian, cu cheile în contact.

Da, era cât pe-aci să mă îndrăgostesc astăzi.

Poftiți și piesa cu pricina: