Idolii uitaţi…

A trecut ceva vreme de când nu am executat o acţiune simplă precum cea de astăzi. Mai exact m-am oprit pentru un sfert de oră pe o bancă şi am profitat de soare şi de agitaţia creată de el. Oamenii au ieşit din casă în număr mare, unii să facă bani, alţii să-i cheltuie sub pretextul sărbătorilor pascale, dar cei mai mulţi au ieşit cu odraslele să se bucure împreună de un soare prietenos de sfârşit de martie.

Ce mi-a atras atenţia şi mi-a aprins scânteia unei explozii de gânduri a fost o fază petrecută la vreo treizeci de metri de banca pe care mă încarcam cu energie pozitivă. Un copil împreună cu tatăl său mergeau cu paşi repezi spre o destinaţie de ei ştiută, când în calea lor a apărut o cunoştinţă, un domn la vreo  cincizeci de ani care în ciuda vârstei mi se părea că seamănă cu Rocky Balboa, poate din cauza pălariei aproape identice cu cea pe care o purta Stallone în film. La vederea acestui domn, copilul a rupt-o la fugă spre el în timp ce ochii îi străluceau iar chipul reflecta înzecit razele soarelui. A sărit în braţele lui “Rocky” şi culmea se făceau că joacă box în timp ce copilul râdea cu toţi muşchii feţei.. cum doar un copil poate. După câteva zeci de secunde “Rocky” a redevenit serios şi a schimbat câteva cuvinte şi cu tatăl, timp în care puştiul privea fascinat în sus şi sorbea fiecare expresie verbală sau non-verbală a tipului cu pălarie.

Toată întâmplarea m-a trimis în perioada copilăriei mele când eram fascinat de şoferul de autobuz sau troleibuz. Mi se părea că datorită mâinilor lui se învârte lumea, îmi plăcea atât de mult încât mereu mă puneam pe scaunul din faţă şi mă prefăceam că eu conduc măşinăria.

Ţin minte că o dată autobuzul era atât de plin încât eu cu bunica mea nu aveam unde să urcăm iar şoferul ne-a invitat să urcăm la el în cabină până se mai face loc în spate. Nu pot să descriu în cuvinte super-senzaţia pe care am avut-o stând în faţă, lângă şofer în acele 3-4 staţii care mi s-au părut, contrar teoriei relativităţii, atât de lungi. :)

Se pare că povestea “idolului din copilărie” încă rezistă, şi mă refer la cel real/tangibil, nu la SuperMan, SpiderMan sau mai nou Hannah Montana.. :)) Cu toţii am avut un idol pe care cu timpul l-am cam uitat, al meu a fost şoferul de autobuz (cel pe care mai nou îl înjur când mă incomodează în trafic :)), al puştiului de astăzi era “domnul cu pălărie” (că dacă mai zic încă o dată “Rocky” deja aş fi prea insistent :)).

Sunt tare curios să aflu care era idolul copilăriei tale, cititorule!