În fața ochilor ai o mare de alb, în minte ai același lucru. Gândul că inspirația nu o să te lovească te înspăimântă mai grav decât cel că nu vei umple marea de alb cu conținut negru. Deja e vorba de orgoliu.
“Cum adică nu am inspirație?” Tot timpul ai fost văzut ca fiind ăla creativ din gașcă. Mereu când era de dat o poruncă la un joc stupid, lumea își îndrepta privirea spre tine și aștepta ceva, chiar și atunci când tu erai cel pedepsit. “Cum adică nu am inspirație?” Asta e singura ta calitate, omul cu vorba potrivită la momentul potrivit. Așa ai scăpat de corigențe în liceu. Așa ai scos-o la capatăt în orice job a urmat de atunci. Ai umplut mintea celor din jur cu ceva creativ, cu acel ceva ce visau să audă la un moment dat. “Cum adică nu am inspirație?”
“Asta înseamnă că tot ce zice naratorul mai sus a fost întotdeauna doar în mintea mea. M-am supraapreciat. De fapt, am avut doar noroc și înțelegere din partea celor din jur. Sunt un speculant de momente. Sunt Giovani Becali în fața cinematografului Patria cu un cotor de bilete în mână. Sunt doar atât.”
Bun. Ți-ai lămurit asta în minte. Și acum ce faci? Trebuie să livrezi conținut. Oamenii așteaptă să oferi ceva în schimbul încrederii și laudelor de început de drum. Pune mâna și scrie ceva, orice, doar scrie!
“Stai puțin! Eu de ce joc dublu rol în toată povestea asta? De ce mă dau narator și personaj? De ce vorbesc fără ghilimele și cu ghilimele tot eu? Hai să îmi fac puțină ordine în minte și să umplu marea de alb cu conținut.. Ceea ce, de altfel, și fac acum.. Sunt curios dacă îți place toată chestia asta ce o scriu acum.
Nu, serios, chiar sunt curios… Cititorule, îți place? :)
