Lăptarul sună întodeauna de două ori la interfon…

Douămiizece, un Bucureşti contemporan cu prostituţia televizată şi oameni de la care nu ai nimic de învăţat. Ceasul este puţin trecut peste şapte dimineaţa. Pe o stradă care se întersectează peste 200 de metri cu strada Lăptari, o bătrânică trage de două sacoşe de rafie încercând să se strecoare printre maşinile parcate aiurea în lipsa locurilor de parcare.

Ajunge cu greu în spatele unui bloc proaspăt reabilitat termic, un bloc în formă de U, lung din cauza celor nouă scări pe care le are. Se opreşte puţin să îşi tragă sufletul lângă clasicul bătător de covoare, cel care înainte de programul “calculatorul pentru toţi” era folosit de copiii din faţa blocului pe post de poartă pentru un “la mălai”, “douăzeci şi una” sau fotbal. Scoate din buzunar o batistă şi îşi şterge fruntea pe care şi-o încruntă de câte ori vede cât de mult s-a schimbat lumea în rău. Şi asta a ajuns să şi-o zică o persoană care a trăit şi sub rege şi sub dictator.

După o gură de aer de a doua zi de primăvară se urneşte din loc, parcă mai repede ca un atlet, dar corpul îşi reamiteşte de câtă vreme există în timp şi spaţiu şi o trădează după al treilea pas. Sacoşele din mâinile ei îţi dau senzaţia că ating pământul dar totuşi nu se aude sunetul acela de “obiect târât”, poate că între fundul sacoşei şi pământ sunt mii de suflete de gâze care “pun umărul” la această lungă călatorie.

La prima vedere am crezut că este bunica mea, cea care m-a crescut până aproape de poza pentru buletin şi care a gustat ultima oară din aerul poluat al lumii terestre în luna septembrie a lui douămiiopt. M-au înşelat ochii şi mintea datorită baticului de culoare închisă şi a paltonului cu nasturi mari cât gura sticlei de lapte din perioada comunistă. Sau poate pentru că zilele trecute la vedere unei sacoşe de pânză am rămas blocat câteva zeci de secunde încât posesoarea ei credea că vreau să o fur, o sacoşă precum cea în care îşi ţinea bunica mea actele şi abonamentul gratuit de transport în comun pe care îl folosea de câte ori se ducea în oaza de linişte a terenului din Voluntari.

Bătrânica a trecut pe lângă mine şi ochii mi-au căzut în acele două sacoşe de rafie în care avea sticle cu lapte. Aproximativ opt sticle de 2 litri cu lapte pe care îl ducea, cel mai probabil, la un apartament din blocul lung în formă de U. A urcat treptele şi a ajuns la interfonul scării F, unde a tastat cu pauze lungi numărul apartamentului la care urma să facă livrarea. Interfonul îşi face datoria şi sună dar nicio mână de om la capatul celălalt să răspundă. Bătrâna se rezeamă de uşă timp de câteva zeci de secunde după care revine cu întreaga greutate pe încalţările ce au adus-o până în acel loc şi încearcă din nou, de această dată pauzele între cifrele adresei sunt mai scurte. Interfonul la datorie, sună din nou, mai norocos pentru că o voce de femeie de abia trezită zice un “Da” mahmur. Bătrâna zice simplu, la fel cum a trăit şi cum şi-ar dori să trăiască de acum încolo câte zile îi mai dă Domnul, “A venit LAPTELE doamnă!”.

Interfonul se conformează la apăsarea tastei 0 (zero) de către posesoarea “da-ului” mahmur şi deschide uşa. Băbuţa îşi aranjează baticul, ridică sacoşele şi intră în scara proaspăt reabilitată termic.