Din când în când mai explodează câte o bubă d-asta socială, cum ar fi o bătaie în autobuz între o gloată de pensionari și o individă cu probleme grave de comunicare și conștientizare a situației de rahat în care se află. Moment în care interneții se împart în două ca marea lovită de toiagul lui Moise, iar Mîndruță se pregătește să scrie o scrisoare deschisă.
Unii dau în pensionari pentru că au reacționat de parcă aveau toți un creier colectiv de miner, iar alții dau (cu texte de data asta) în individă pentru că a înjurat și a continuat să pufăie sfidător cancerul electronic.
Ce refuză să vadă lumea care s-a lăsat prinsă în tornada acestui subiect este tot tabloul în care ne producem și cheltuim zi de zi salariul. Nu știm să fim oameni unii cu alții. Reacțiile vizavi de clipul respectiv sunt înrădăcinate tot în ura pentru oameni (pentru pensionari – pentru că se plimbă toată ziua cu autobuzul, pentru fumători – pentru că ne suflă fum în nas la restaurant).
Ne închidem în noi și în problemele noastre și uităm să ne vorbim pe un ton politicos. Să rugăm frumos când vrem ceva sau să scoatem un cuvânt atât de sincer la bază precum “mulțumesc” din zona gri a formulei de încheiere a unui mail scris cu toporul și bâta de baseball.
Ne pândim prea mult la colț ca să ne ardem diabolic. Ne subestimăm între noi și ne umflăm artificial orgoliile înnegrindu-i pe alții ca să ne albim ca Michael Jackson.
Faza din autobuz este doar un fragil exemplu al comportamentul tipic uman din societatea actuală în care nu mai avem răbdare și: fie nu ne pasă, fie răbufnim prost. În clipul respectiv chiar avem toate tiparele de oameni necesare ca să izbucnească o telenovelă demnă de filmat, pus pe Facebook și viralizat:
– Avem un personaj care știe că țigara lui poate fi fumată și în spațiu închis și se agață de asta nepăsându-i că îi deranjează pe cei din jur. Vorba aia, pentru ce au murit oamenii ăia la revoluție dacă nu pentru drepturile mele?!
– Avem oamenii care ar ști să aplaneze din fașă conflictul, dar nu le pasă, oricum înghit zi de zi tone de alte mizerii ca să le mai pese de încă unul. În plus, nu strică niciodată puțin spectacol în drumul spre casă.
– Avem oamenii cu creier spălat și nervi întinși, care rabdă până în ultima clipă și răbufnesc pe un ton agresiv din start, lucru care le scade până aproape de zero șansa de a rezolva situația pe cale amiabilă.
Trăim într-o societate de tip “butoi de pulbere”. Cu fiecare zâmbet în minus și frunte încruntată în plus nu facem decât să umplem butoiul și să ne jucăm cu chibritul. Eu unul încerc de fiecare dată când sunt într-o situație d-asta tensionată să răspund cu zâmbete și glume, să calmez apele și să se simtă toată lumea bine. Mi-a ieșit de aproape fiecare dată și m-am simțit mult mai bine când am ajuns acasă.
Imaginați-vă cum era dacă în autobuzul ăla apărea un individ d-ăsta din tiparul meu, care să se ducă la pufăitoare să o întrebe de sănătate, înainte să bubuie bomba pensionară cu ceas, și să îi explice pe un ton senin că oamenii din jurul ei nu știu că ea nu fumează o țigară normală care scoate fum d-ăla înecăcioso-puturos și că s-ar relaxa tot Universul pentru câteva secunde dacă ar înceta să mai facă pe șeful de trib indian.
Da, nu mai aveau interneții motiv de împărțit în tabere, iar Mîndruță nu mai pregătea în momentul ăsta sfânta scrisoare deschisă.
