Nu înţeleg oamenii care acceptă să dea interviuri în club

În fiecare an, de Paşte sau Crăciun, brigăzi întregi de reporteri asaltează cluburile în căutare de fustițe pe juma de bucă și de indivizi beți care să creioneze cât mai bine “depravarea tineretului din ziua de astăzi”, cum e tentat să zică orice ipocrit bătrân, care își clătește în fiecare noapte ochii cu siliconatele lui Capatos.

Nu-i judec pe reporteri, le înțeleg cursa după senzațional, cum îl înțeleg și pe flăcăul de la Vax Populi, care scotocește în gura țăranului român după tot felul de perle. Cineva trebuie să o facă și pe asta.

Ce nu înțeleg, însă, este de ce pune botul la microfon bietul tineret român? De ce ar fi tentat pentru o secundă să creadă că duduia aia, care agită microfonul prin spațiul aerian dintre gura lui și paharul cu pai colorat, este atât de interesată de ce a primit el de la “iepuraș”? Oare nu îi miroase și lui de la o poștă că fata cu microfonul și băiatul cu camera sunt acolo ca să facă mișto de el? Nu a văzut și el clipul cu “un bemveu, fă!”?

Eu din principiu nu i-aș da cuiva un interviu din postura de “cetățean cules de pe stradă”. Nimănui nu îi pasă că un băiat care ieșea de la metrou de la Romană crede că ursul a fost păcălit de vulpe. Nici nu mai vorbesc să fac asta într-un club, când sunt pilit ca șurubul preferat al unui strungar. Toți cei care au băut vreodată cu mine știu că la șpriț scot mai mulți porumbei decât un magician cu capul mare și-un joben pe măsură. Îi țin pentru mine și pretenii mei, nu vreau să ajungă vedete la Știrile ProTV.