Povara numelui lung

Aveam, la un moment dat, în liceu un coleg care avea un nume (mă rog, prenume!) ce concura lejer în lungime cu Marele Zid Chinezesc. Era atât de lung încât nici nu mi-l mai aduc aminte pe tot. Era ceva de genul: Eduard Armand George Mihail Cătălin (şi sigur mai erau câteva nume de sfinţi prin toată combinaţia).

Pe lângă faptul că la şcoală niciun profesor nu îi striga numele complet la catalog, sau că nimeni nu îi nimerea niciodată numele pe care prefera să fie strigat, de departe cea mai tare fază care l-a implicat pe el şi numele lui 1+1+1+1+1+1+1 gratis s-a petrecut într-un moment destul de tensionat pentru mine şi pentru un sfert din liceu, când ne-a “ridicat” poliţia din metrou în timp ce mergeam spre Sala Polivalentă, la Cupa Liceelor.

Un tip mai impulsiv, 0.00001% din galeria ultraşilor stelişti, a spart un geam în staţia de metrou Aurel Vlaicu, de acolo până la cordonul de poliţişti care ne aştepta la Piaţă Unirii, nu au mai fost decât cinci staţii. Băieţii ne aşteptau frumos, derulaţi pe tot peronul şi au ridicat din metrou absolut orice puştan cu ghiozdan în spate. Zeci de elevi care nu aveau nici cea mai mică treabă cu întâmplarea petrecută la Aurel Vlaicu au fost băgaţi împreună cu noi într-o sală mică din secţia de poliţie de la staţia de metrou Unirii. Sub ameninţarea unei amenzi colosale și inventate, pentru că nimeni nu îşi lua cartelă atunci când mergea la Cupa Liceelor, era lege, săream cu toţii barierele de la metrou.

Și uite-ne așa într-o secție de poliție, luați la puricat de polițiștii care voiau să facă lumină în cazul actului de huliganism petrecut la stația de metrou Aurel Vlaicu. Toți mergeam în șir indian, cu buletinul în mână, la un nene polițist care ne trecea numele și datele într-un caiet mare studențesc. Iar singurul moment de relaxare pe care l-am avut în toate orele alea dilatate în zile de la atâta tensiune a fost momentul în care Eduard Armand George Mihail Cătălin (+ alte nume) a venit la polițist cu buletinul lui special.

Polițistului nu i-a venit să îi credă cu ce nume avea de-a face. Era într-un impas atât de mare încât l-a pus pe Eduard să i-l dicteze în primă fază, dar s-a răzgândit repede și a făcut o schemă care mi-a rămas de atunci întipărită în minte. A scris pe caiet: Eduard Armand puncte-puncte (..).

Morala întâmplării: orice lucru lungit aiurea, că e nume, poveste sau banc, va sfârși în anonimatul dur al puncte-puncte (..)

Sper că articolul ăsta nu se încadrează în această categorie. :))