În goana asta după informații, bârfe, clipuri haioase și poze cu pisici, parcă nu ne mai luăm un moment de tras sufletul și privit în gol.
Cum se lasă puțin liniștea la masa la care suntem, ridicăm telefonul și plonjăm în fluviile diverselor feed-uri pe care le urmărim. Dacă serialul la care ne uităm și ne dă un iz de plictiseală, căutăm din reflex telefonul trântit undeva lângă noi pe canapea. Smulgem o pauză la muncă, ne conectăm imediat pe vreo rețea socială.
Nu ne oferim un moment de singurătate nici dimineața la țigară și cafea, nici când ne izolăm între pereții budei.
Parcă privitul ăla în gol pe care îl practica Ilie Moromete era o idee mai sănătos decât alergătura asta mentalo-virtuală pe care o practicăm noi, utilizatorii de smart-telefoane, în zilele astea. Cred că nea Ilie își punea gândurile în ordine mai des decât noi.
Ironia e că eu m-am pricopsit cu “revelația” asta după un minut de privit în gol. Minut urmat fulgerător de scoaterea telefonului din buzunar, deschiderea Chrome-ului și scrierea acestui articol.
Revin imediat la pozele cu pisici!
1 comentariu Adaugă comentariu
Problema mea este(cred) ca nu mai gandesc pentru mine. Astept informatie, caut informatie si reactionez in functie de aceasta informatie. Si cand am de organizat un lucru de unul singur simt o stanjeneala. Cred ca am ajuns un robot care reactioneaza conditionat de stimuli externi. In loc sa imi creez de unul singur o cale, caut una batuta de altii si o adaptez la ce am eu nevoie. Doar ca mergand pe aceasta cale de minima rezistenta nu imi mai folosesc capul.
Inchei acest comentariu ca trebuie sa urc o poza pe instagram.