Nu trecuseră două minute de când “Atenție, se închid ușile!” a răsunat în metroul aflat la început de drum pe magistrala Pipera – Berceni.
Îmi smulg ochii din feed-ul Facebook-ului, care se revărsa pe ecranul smart-telefonului din dotare, și mă uit în jurul meu. Din șapte persoane, șase stăteau cu ochii în smart-telefoane, în “poziția semnului întrebării”, poziție de care mă lepădasem de câteva secunde.
A șaptea persoană, ultimul bastion necucerit de tehnologia hipnotizantă, avea cel mult trei ani vechime pământească. Avea ochii mari, căprui și curioși, dădea din picioare de parcă avea o bandă de alergat invizibilă sub ele, chiar dacă era ținut în brațe de mămica lui aflată în starea de hipnoză.
Era încă pur, încă neatins de drogul like-urilor și caracterelor care dansează pe un fundal alb într-o cutiuță mică de plastic care a ajuns să ne răpească toată atenția în timpul unei călătorii cu metroul.
Într-un final s-a prins că era privit, s-a uitat la mine, a ridicat o sprânceană și s-a lăsat distras de zgomotul frânelor metroului, care tocmai ce intrase într-o nouă stație, de unde avea să pescuiască alți dependenți de cutiuțe mici de plastic.
sursă foto
(Articol scris de pe un laptop Dell, care se încarcă de la o priză din dotarea standului HP de la Webstock)
