Sunt un imatur…

Exact, sunt cel mai copil tip de douăzecişipatru de ani. Poate pentru că sunt născut pe 1 iunie de Ziua Copilului. Sau poate pentru că m-am născut la şapte luni şi aveam o greutate serioasă, nouă sute de  grame, a fost prima şi singura dată când am fost numit “miracol” :D. Defapt nu am nicio scuză, domnişoara numită maturizare nu vrea deloc să petreacă o noapte cu mine dintr-un motiv ştiut doar de ea.

Totul a început cu şcoala generală, când mi-am dat seama că pot să fac glume şi lumea chiar râdea. Profesorii mă dădeau afară din clasă, petreceam mult timp pe bară cu băieţii, care în scurt timp s-au lovit de Examenul de Capacitate şi acu’ fiecare are un job de viitor (gropar, ciorditor în autobuz, ciorditor în tramvai, vânzător de ziare la semafor). Pe bară am fost  în mijlocul acţiunii, culmea, am fumat primele ţigări. Când au pus “badigarzi” în şcoală şi ne goneau de pe bară, am fugit la un bar din zonă unde am jucat biliard pentru prima oară. Cu ocazia astă vă dau un sfat, înainte să jucaţi biliard cu o persoană necunoscută întrebaţi-o ce meserie are, pentru că dacă vă zice că este gropar.. ei bine.. tipu’ a jucat mult biliard în tinereţe.

Ajuns în liceu, cu multe meditaţii la română şi matematică (Mulţumesc MAMĂ pentru că ai băgat mulţi bani în curu’ meu), am continuat cu seriozitatea mea debordantă. Am făcut uz de chiul, de şpriţuri “La Puiu” şi mult fotbal în curtea şcolii. Ţin minte cu plăcere că după ce am dat prima probă la BAC am fugit în Herăstrău, am luat o barcă şi am făcut baie în mijlocul lacului. Multe amintiri plăcute mă leagă de perioadă liceului, amintiri pe care o să le rememorez sâmbătă, cănd facem o mică reuniune de clasă, după cinci ani de când am absolvit high-schoolul, mai mult “high” decât “school”. :D

A urmat, F.U.T. (Facultatea de Utilaj Tehnologic), unde am intrat cu fratele meu Snup şi unde întâlnit o super gaşcă cu care am petrecut multe momente senzaţionale. Gaşca de care din păcate a trebuit să ma despart doi ani mai târziu, din motive obiective :) Acu’ sunt în an terminal la Studii Economice Europene şi am parte de alţi colegi de nota 10 (la materia numită “oameni de viaţă”), că în rest sunt de nota 8 (la Berinde :)). Pe unul dintre ei îl cunoaşteţi pentru că mai zic de el pe blog sau pentru că se mai bagă el în seamă pe aici, sub denumirea de “El Futador”.

Dar cel mai şi cel mai mult mă destrăbălez în viaţa pe care o am după ce se termină ziua de muncă sau clopoţelul de la şcoală sună de ieşire de la ore. Când ajung acasă, îmi schimb tricoul şi ies fie la o bere cu prietenii, fie la o bere cu prietena. Cei cu care îmi beau berea sunt cei care mă suportă cel mai mult. Toţi mă ştiu de Mariciu, ăla de este în stare să vorbească o zi întreagă despre ce crede el că e corect. Ălă care atunci când se plictiseşte de toţi i se rupe şi se rupe de toate uitându-se la televizorul din încăpere. Prietena mea care mă ceartă şi îmi zice ca o mamă “Marian stai dracu’ potolit că te faci de râs!”, cea la care m-am gândit  când am văzut poza de mai sus, care se simte penibil de penibilul pe care îl creez când sunt agitat şi cu chef de glume tipice de un copil născut de ziua copilului.