Religia este unul dintre subiectele pe care le-am evitat cât am putut de mult de-a lungul timpului pe blog. Asta pentru că religia și credința sunt niște lucruri intime pe care dacă le afișezi în public, riști să te trezești pe masa de operație, cu o turmă de oameni în jurul tău, care mai de care având intenția să îți facă o intervenție chirurgicală pe suflet și creier. Asta dacă nu trec direct la autopsie.
Ce am detestat însă mereu a fost, în mod egal, atât fanatismul religios cât și aroganța ateilor care îți râd în nas cu atitudinea lor simplistă de “cei care cred în ceva sunt spălați pe creier, eu nu cred în nimic și sunt mult mai inteligent decât ei”. În ambele cazuri, personajele respective sunt doar niște “attention whores”, care se agață de un subiect greu ca să iasă în față.
Chiar și așa, ca om care crede într-o divinitate, nu pot să nu apreciez când un ateu convins, Stephen Fry, are un răspuns pasional, inteligent și filosofic în cadrul unui interviu în care a fost întrebat ce ar face dacă (într-un final greu de crezut pentru el) l-ar întâlni pe Dumnezeu.
Urmăriți mai jos momentul:
sursă video
1 comentariu Adaugă comentariu
E de respectat faptul că ai lansat genul ăsta de postare, deşi nu te încântă ideea în general.
In spirit profilactic pentru ipoteticul cititor si cu scuzele de rigoare anunt ca am scris mult pentru un comment!
Când cineva dă pe goarnă în agora chestii pro sau contra legate de religie, nu-mi fură nici banii şi nici timpul şi cu atât mai puţin interesul dacă vrea doar să-mi spună că există sau nu Dumnezeu, însă e destul de probabil să i le dau pe toate dacă e onest la nivelul inteligenţei, dacă are antrenamentul sau măcar tendinţa să fie inteligent şi nu doar isteţ: adică dacă are o minte îndeajuns de “umilă” încât să urmeze analiza descoperirii/cunoaşterii adevărului cu fidelitate oriunde l-ar duce acest adevăr, dar în acelaşi timp să aibă şi o minte îndeajuns de “arogantă” încât să-şi folosească patosul să-l împingă să urmeze firul descoperirii/cunoşterii până la cap, evitând să devină încă un isteţ care să-şi argumenteze pe jumătate, printr-o retorică efervescentă, o prejudecată sau alta (că există sau că nu există Dumnezeu).
Foarte interesant clipul, şi e interesant pentru că atrage, şi place şi atrage tocmai datorită revoltei plină de patos pe care omu’ de pe zonă o are faţă de ipoteticul zeu pe filiera suferinţei inocenţilor. Revoltă onestă pe care şi eu şi orice om cu bun-simţ elementar dar şi imunitar o avem şi ar trebui să o avem faţă de existenţa suferintei inocentilor, faţă de cei care o cauzează sau o permit (fie că sunt oameni sau zei imaginaţi sau reali). In mare parte sunt de acord cu ateul asta căci şi eu reneg o asemenea zeitate şi aş refuza un paradis al unui astfel de zeu, descris de nenea din clip, ţine tot de bunul-simţ.
La o shaorma cu de toate se poate observa destul de bine că meniul ateilor precum Camus, Nietzsche, Cioran etc. era de o pasiune vioaie, nebunească, cu o coloristică ce poate zugrăvi un întreg tablou baroc sau măcar un graffiti modern, pasiune mai densă şi mai intensă şi mai creativă decât pasiunea ateilor moderni ca Dawkins sau Hawking (ca filosof, nu ca om de ştiinţă unde e pe felia lui) sau Sam Harris, la care pasiunea e mare, dar e gri. Asta vine dintr-o lipsă de onestitate a demersului intelectual până la capăt – astfel spus au o filosofie a cunoaşterii de tip fast food.
Unde nu mai sunt de acord cu ateul din clip: dacă omu’ vorbeşte de Dumnezeul revelat în creştinism, omu’ e vegetarian şi la filosofie şi la teologie, îi lipsesc bucăţi mari de carne rumenita si plină de savoare şi nu reuşeşte nici să respecte rigoarea reţetei sosurilor domeniului specific filosofic şi teologic.
Din ce am văzut eu la creştinism, suferinţa inocenţilor (cât şi revolta) revine constant în prim-plan de la Geneză până la party-ul de final din Apocalipsă!
Raspunsul divinitatii nu e direct, adica de tip matematic, iar acolo unde pare sa fie direct in VT nu e intotalitate satisfacator, iar in NT raspunsul lui e complet dar atat de nebunesc/scandalos pentru viziunea noastra imediata incat preferam sa il ignoram-refuzam-selectionam-negam.
Endorsementul omului din clip “vinde” angro emoţional (la fel fac si multi zelosi religiosi), căci en-detail, la un tango pasiune-raţiune până la final, după o lună de miere se apropie zâmbind divorţul, căci ori o ia pe sărite, pe ghicite sau nu ajunge până la finalizare, ci doar simulează o analiză raţională riguroasă şi onestă (mă refer de exemplu la ce anume se înţelege când spui cuvântul Dumnezeu: contrar viziunii populare este o imensă diferenţă, un salt calitativ între zeităţile grecilor, divinitatea budistă, cea hinduistă şi cea creştină!).
Apoi,de încheiere, zic eu în mintea mea, credinţa, religia şi morala, care oricât de mult mi-ar conveni şi mie să fie facultative, nu pot să aparţină în mod natural numai sferei private, căci ele fac parte din natura umană a persoanei, iar o persoana umană nu prea are cum să existe şi să se manifeste în plinătatea şi şmecheria ei într-un spaţiu şi timp şi simultan să-şi bage în catacombe chestii ce intrinsec fac parte din natura ei umană şi ca persona (e o alienare, face rău la psiho-afectivitate). Cel mai important este sa invatam sa gandim si nu doar ce sa gandim, apoi vom stii cum sa traim/abordam chestiile astea si in public cu respect si curaj.
Inchei parafrazând un francez care făcea parte din elita psihanaliştilor freudieni, psihanaliză pe care a ajuns să o bălăcărească la final, am uitat cum îl cheamă, dar omu’ zice un lucru bun de pus la un kebab: “la fausse compréhension donne du plaisir autant que la vraie!” – falsa cunoaştere şi înţelegerea eronată oferă o plăcere/emoţie tot la fel de mult ca şi cea adevărată!