Un suc şi-o lecţie de viaţă

Ieri, cu treabă prin oraş, am făcut un pit-stop într-o terasă parcă ruptă din Bucureştiul anilor ’90. O terasă împrejmuită de clădirile albe şi proaspete ale Bucureştiului anilor 2000.

Toată acţiunea se desfăşura în 30 de metri pătraţi, scaunele erau de plastic iar masa din fier. Într-un colţ al terasei trona un grătar mare şi negru pe care era o farfurie cu câţiva mititei reci.

M-am dus direct la bar să îmi iau un suc şi acolo am dat peste patronul terasei, un domn la vreo 50 de ani, înalt, masiv, cu mustaţă şi maiou la purtător. Mi-am dat seama că era patronul terasei după pozele ce împânzeau barul, poze cu el şi cu prietenii lui, ceva în stilul “Trattoria Il Calcio”, unde pe pereţi găseşti poze cu patronul în preajma unor personalităţi din lumea fotbalului.

Mi-am luat sucul şi m-am aşezat la o masă aproape de stradă ca să îi văd agitaţia, să îi aud aglomeraţia, să îi miros graba. Undeva în spate, patronul vorbea cu soţia şi încă o persoană despre viruşii de calculator şi de soluţia antiviruşilor.

M-a captivat instant discuţia şi felul în care patronul punea problema:

“Ascultaţi la mine, ăştia cu antiviruşii lor sunt tot ăia care îi şi creează. Fac exact ce făceau ţiganii noştri când au scăpat în Europa, faza cu pisica moartă. Cum n-o ştiţi?

Luau o pisică moartă şi o puneau la uşa străinilor, ăia când ieşeau din casă se speriau şi le era scârbă să pună mâna pe ea. Întâmplător trecea ţiganul pe acolo şi le zicea că îi ajută el. Lua pisica şi îl întreba pe străin dacă are ceva de “mâncare”. Îşi lua ce îi dădea ăla şi se muta la următoarea uşă, cu pisică cu tot.

 

E la fel ca în filmu ăla cu Chaplin care punea un copil să dea cu pietre în geamul unui magazin după care trecea el cu geamuri pe acolo.”

 

Omul n-a trecut degeaba prin viaţă. Nu întâmplător a rămas ultimul de pe stradă care nu şi-a vândut terenul (mic cum e el) să îşi facă vreun şmecher un bloc de birouri acolo. Nu întâmplător este înconjurat de prieteni cu care se simte bine. Nu întâmplător şi-a dat seama de chiţibuşurile lucrurilor noi, lucruri pe care nu le înţelege pe deplin dar pe care le miroase imediat atunci când vor să-l tragă-n piept.

Oamenii ăştia îmi plac.. Oameni care s-au adaptat vremurilor fără a se automutila..